A venit iar Crăciunul!!!

Te uită cum ninge, decembre!
Copacii bătrâni şi obosiţi aşteaptă cu solemnitate învierea. Zâmbind, iarna străpunge sufletele cu acele-i de gheaţă. Cerul de oţel priveşte cu fiere pământul biciuit de crivăţ, întărâtat şi pustiu.
Priviri încruntate, lacrimi înmărmurite, zâmbete sângerănde: am învăţat (oare de câte ori m-am înşelat crezând asta?!) să descifrez alfabetul hieroglific al sufletului omenesc. Nicio speranţă?! Chiar şi stelele ne privesc încruntând câte un colţ, uitând să ne mai zâmbească. Mă refugiez în trecut şi mă îndrept spre un „illo tempore” salvator.
Undeva, într-un colţ uitat de lume şi de ani,un astru schiţează un surâs şi veghează îngăduitor. E doar un copil. Micuţ, înfăşurat în răsuflarea aburindă a unor dobitoace, cu scâncet sfânt, el a redat lumii iubirea şi bucuria de a trăi.
Pentru o clipă, lungă cât două milenii, a pus zăgaz izvoarelor păcatului şi neajunsului de a te fi născut om.
Ziua în care s-a născut Iisus este ziua în care celebrăm viaţa, triumful ei asupra neantului. Prin darurile pe care ni le oferim reciproc schimbăm, de fapt, iubire şi suflet, dăruim o bucăţică din noi, cea mai nobilă şi, poate, singura inocentă. Prin bradul pe care-l împodobim cu sfinţenie an de an, afirmăm cu tărie încrederea în spirit, în perpetuare, în ...fugit „reparabile” tempus. Pentru o noapte existenţa noastră nu mai este deşertăciune, ci înseamnă curajul de a spera.
Globuleţele viu colorate sunt lacrimile noastre în care se reflectă lumina lacrimilor divine. Un înger ne bate cu palma pe umăr şi ne zâmbeşte ştrengăreşte. Răsuflarea lui de aur ne dăruieşte un somn ce ne regenerează sufletele şi ne purifică. Un fulg îţi sărută fruntea înfierbântată de vise şi devine mit.
Aşa a început lumea: buze fremătătoare implorând mila divină pentru soarta unui copil ce va semna certificatul de naştere al omenirii.
Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi! Şoapta drăgăstoasă a mamei binecuvântând somnul puiului, vocea caldă a bunicii îngânând rugăciunea, zglobii glasuri de copii lăudând naşterea Domnului, alcătuiesc fericirea care devine mecanismul ce pune în mişcare lumea.
Şi în solemnitatea albă, rece, mută şi divină ce se aşterne pe câmp, pe arbori şi pe ape, pe străzi, pe case şi pe noi, visăm cu ochii deschişi la basme, la Feţi-Frumoşi ce se luptă cu balauri pentru Ilene Cosânzene. Şi în mirosul de covrigi şi cozonac pot să afirm:
NICIODATĂ IARNA-MI NU FU MAI FRUMOASĂ!